Singurătate sau solitudine
Singurătatea este o experiență universală a ființei umane. Cu toții ne confruntăm de-a lungul vieții cu perioade în care ne simțim singuri – izolați sau deconectați de ceilalți. Nimeni nu este imun, acest sentiment este natural, inerent existenței umane, o existență care începe și se termină în singurătate și este presărată cu perioade scurte sau lungi de singurătate pe parcursul vieții. Însă atunci când este resimțită pentru o perioadă mai lungă de timp, ea se poate croniciza. Devine astfel o experiență dureroasă care implică alienare de sine și izolare interpersonală și generează reacții de perturbare și disfuncționalitate. Există autori care consideră că singurătatea este ceva ce ține de societatea modernă și de felul în care comunicăm, funcționăm și relaționăm în aceste timpuri. Însă cei care privesc singurătatea ca fenomen mai degrabă universal decât contemporan sugerează că a fi om, a împărtăși experiența de a trăi, de a fi și de a muri, înseamnă a fi singur, iar atât timp cât ființa umană există, ea nu poate transcende singurătatea și nu poate evita confruntarea cu aceasta.
A fi singur este o experiență subiectivă. A te simți singur nu înseamnă neapărat a fi singur, cum nici a fi singur nu înseamnă obligatoriu a te simți singur. Unii oameni se simt singuri chiar și când sunt înconjurați de prieteni sau membri ai familiei, în timp ce alții nu se simt singuri nici atunci când sunt departe fizic de orice alte persoane. Mai mult, unii chiar se bucură, cel puțin pentru o vreme, de aceste momente de singurătate, și profită de ele pentru a se dezvolta din punct de vedere intelectual, emoțional, spiritual sau artistic ori pentru a lua o pauză de la cerințele și tumultul vieții cotidiene. Atunci singurătatea, sau durerea de a fi singur, se transformă în solitudine – „splendoarea de a fi singur” – o experiență care poate favoriza conștientizarea, individuarea sau creativitatea.
În psihologie, singurătatea a fost mult timp privită doar ca o componentă a unor suferințe psihologice mai cuprinzătoare, cum sunt depresia și anxietatea. Ea a fost descrisă și abordată ca o problemă de sine stătătoare abia în a doua jumătate a secolului XX, devenind un punct important în cercetarea psihologică doar începând cu anii 1970.
Frieda Fromm-Reichmann a fost prima care a sesizat reticența domeniului de a căuta clarificări fundamentate științific în legătură cu acest concept. Astfel, ea spunea că singurătatea este o experiență atât de dureroasă și înspăimântătoare, încât oamenii fac tot posibilul să o evite. Inclusiv specialiștii, întrucât la vremea aceea (1959), singurătatea era unul dintre cele mai puțin satisfăcător conceptualizate fenomene psihologice, nefiind măcar menționat în cărțile de psihiatrie.
Robert Weiss a conceptualizat singurătatea ca izolare socială percepută și a descris-o drept o boală cronică chinuitoare, lipsită de aspecte pozitive. Astfel, Weiss a făcut distincția dintre sentimentele de singurătate provocate de izolarea socială, respectiv de izolarea emoțională, delimitând două forme ale singurățății. Singurătatea emoțională are la bază absența sau pierderea unei relații apropiate de atașament. Persoanele care au divorțat recent, care sunt văduve sau care au încheiat de curând o relație romantică pot suferi de acest tip de singurătate. Singurătatea socială este cauzată de absența angajării într-o rețea socială în care persoana este parte a unui grup de prieteni cu interese și activități comune.
William Sadler propune o abordare fenomenologică, susținând că singurătatea este profund ancorată în natura umană și în natura societății umane. Sadler susține că, din moment ce singurătatea este mai degrabă o experiență subiectivă decât un comportament identificabil sau o situație concretă, este nevoie de o abordare fenomenologică pentru a elucida natura ei. Astfel, autorul delimitează patru stadii ale singurătății: un stadiu cauzal, experiența în sine, consecințele sale și încercările de a face față singurătății. Astfel, el ajunge la conceperea a cinci structuri experiențiale sau dimensiuni ale experienței singurătății: (1) singurătate psihologică – sentimentul de a nu fi în contact cu părți ale sinelui; (2) singurătate interpersonală – percepția despre sine ca fiind separat de altul; (3) singurătate socială – sentimentul de a fi exclus de către ceilalți sau din grup; (4) singurătate culturală – sentimentul de a fi separat de ceilalți care rezultă din lipsa de apartenență la o cultură sau din experiența schimbării culturale; (5) singurătate cosmică – sentimentul de a fi separat sau alienat de Dumnezeu și/sau de natură.
Conceptualizarea cognitivă a singurătății se concentrează pe percepțiile subiective și pe evaluări ca mediatori ai experienței singurătății și definește singurătatea ca discrepanța percepută între relațiile sociale pe care un individ dorește să le aibă și relațiile lui sociale reale. Perlman și Peplau (1981) oferă definiția cea mai utilizată în psihologie, conform căreia singurătatea este „experiența neplăcută care apare atunci când rețeaua de relații sociale a unei persoane este deficitară într-un mod important, fie din punct de vedere cantitativ, fie calitativ”
Teoria Evoluționistă a Singurătății (TES) postuleză că singurătatea ar fi putut evolua ca o stare aversivă similară foamei, setei sau durerii, menită să motiveze schimbări comportamentale care să asigure supraviețuirea genelor individului. Astfel, singurătatea este o caracteristică biologică înnăscută care servește o funcție adaptativă prin motivarea indivizilor să caute conectarea și reconectarea cu alții pentru a fi în siguranță și a supraviețui. Suferința provocată de singurătate este văzută ca un semnal biologic de alertă care îndeamnă individul să repare sau să înlocuiască deficiențele percepute în relațiile sale sociale. Singurătatea trezește însă și o motivație contradictorie, cea de a-i evita pe ceilalți în scopuri de autoconservare. Astfel, pericolul izolării și nevoia individului de a se proteja duc la hipervigilență și evitarea amenințărilor sociale, la creșterea răspunsurilor care reflectă preocuparea pentru propriile interese și propria bunăstare, precum și la anxietate ridicată, ostilitate, biasuri cognitive, procese comportamentale confirmatorii și la mai multe afecte și interacțiuni sociale cu conotație negativă.
Autorii TES susțin că evoluția ne-a modelat astfel încât ne simțim în siguranță atunci când împărtășim o conexiune, corolarul fiind că atunci când suntem izolați, ne simțim în nesiguranță, ca și cum am fi în pericol fizic. Iar „odată ce aceste sentimente apar, cogniția socială va detecta senzația de pericol și se va lăsa dusă de valul ei.” Când suferă de singurătate, individul vede în tot cadrul social numai pericole, iar pe ceilalți oameni îi percepe mai critici, competitivi, răutăcioși sau amenințători. Teama de evaluare negativă se transformă într-o evitare continuă a unor atacuri imaginare, iar interpretările se transformă în așteptări, această poziție defensivă afectând și capacitatea de autoreglare. Combinată cu cogniția socială distorsionată și cu teama de a fi atacat, această capacitate scăzută de autoreglare îi scade empatia, precum și capacitatea de a evalua intențiile și reacțiile altor persoane și îi accentuează tendințele de blamare a celorlalți. Aceste reacții și comportamente nu fac decât să întrețină izolarea, provocând respingerea de care individul se teme de la bun început, iar vulnerabilitatea care însoțește singurătatea îl determină treptat să privească orice conexiune socială cu neîncredere și nemulțumire.
Singurătatea este o experiență umană fundamentală, universală și inevitabilă. Chiar și în urma unei intervenții de succes, confruntarea cu perioade mai scurte sau mai lungi de singurătate pe parcursul vieții se va ivi din nou. Astfel că este important ca persoana să rămână cu un set de unelte folositoare pentru gestionarea singurătății și cu tipare relaționale, cognitive, emoționale și comportamentale adaptative, care să favorizeze o trecere relativ ușoară prin aceste perioade, care să nu atragă după sine autoizolarea și captivitatea în bucla negativă a izolării.
O consecință a acceptării singurătății este reducerea suferinței produse de aceasta. Transformarea însingurării în solitudine, restructurarea percepțiilor și credințelor legate de activitățile solitare și creșterea abilităților solitare sunt câteva dintre soluțiile terapeutice folosite de unii specialiști, care au dus, oarecum paradoxal, la creșterea capacității clienților însingurați de a se conecta cu ceilalți. După cum spunea Clark Moustakas, „nu este altă soluție pentru singurătate decât să o accepți, să o înfrunți, să trăiești cu ea și să o lași să fie. Tot ce ea cere este să iasă la suprafață în forma ei autentică.”